Vecinul Dexter

De vreo lună încoace mă trezeÈ™te aproape-n fiecare dimineață un zgomot de maÈ™ină mare È™i-o înjurătură ardelenească de bulevard. „Tulai, Doamnie, ce-i aci!” ori „*tu-i dumniezăii …” au devenit noile forme de salut cu muncitorii care operează pe vidanjă.

Da, în ultima perioadă vidanja a devenit parte din decorul urban al micuÈ›ei comunități dintre blocurile cu 9 etaje. ÃŽntr-o dimineață geroasă, de pe la început de martie, aud obiÈ™nuitul salut de bulivard „pfoai, de *ula me, ce-i aici …!”. Atunci am realizat că prea des apare vidanja în gura canalizării blocului în care locuiesc.

Mă gândeam apoi că poate în bloc trăiește un nene pe cât de inteligent, pe atât de sociopat. Așa cum există oamenii nebuni, care vorbesc și urlă din senin pe stradă, tot așa există și sociopații care locuiesc în apartamente de bloc. Și de ce n-ar exista unul la mine-n bloc?!

Ca un român veritabil, a improvizat cât a putut de mult pentru a ajunge la soluția optimă de a scăpa de victime: după ce le tranșează, le scufundă în cadă, într-un cocktail molotov de acid sulfuric, oțet balsamic (e ofertă la Lidl), pune niște lime pentru a masca mirosul de piele descompusă și niște leșie, ca să nu trezească suspiciuni. În Crișul Târziu ar fi prea bătătoare la ochi pungile cu părți anatomice umane, așa că sociopatul nostru s-a adaptat situației.

Și uite așa vidanja trebuie să vină aproape zilnic pentru a scoate din canalizare o grămadă uriașă semi putrezită, puturoasă și grețoasă.

Care grămadă puturoasă rămâne-n mijlocul străzii până vin oamenii de la curățenia stradală să o arunce.

Și-am încălecat pe-o vidanjă și-am inventat o poveste-n grabă.

Pam-pam!